GAYPRIDE.RO

Numele meu este Leila Deniz si vin din Turcia. Sunt sase ani deja de cand eu stau in Bucuresti, in Romania. Nu vorbesc inca limba romana perfect si asta este un lucru bun: am cuvinte simple cu care sa va explic ce cred eu.

Mama a avut ideea sa ma cheme Leila langa Deniz. Leila Deniz, in cazul in care nu stiti, este o actrita din Brazilia foarte cunoscuta. Este o femeie care a trait inaintea timpului ei. Ca noi toti de altfel. Leila Deniz poza goala cand era insarcinata inainte ca o mie de alte femei sa faca asta. Si juca roluri de controversa. Nu am stiut toate lucrurile astea pana de curand. Dar intr-un fel cred ca numele asta m-a urmarit cu toata povestea lui.

Cand am parasit Izmir si am venit in Romania am facut-o pentru o cariera si pentru un barbat. Cariera a mers inainte in Romania, barbatul a ramas in loc in Izmir. Nimic legat cu mandria de a fi gay pana aici! In Turcia femeile au acces la munci liberale in marile orase, nu acest lucru m-a impiedicat sa am o viata profesionala. Chiar daca nu au acces la orice job isi doresc, femeile sunt tratate cu respect in Turcia. Atata timp cat respecta regulile.

Parintii mei au o vie in Izmir. Poza o vedeti mai jos. In poza nu este niciun personaj. In poza au fost doua personaje care s-au iubit tandru in vie: eu si iubitul meu. O alta scena care s-a petrecut in vie a fost un barbat plin de sange si eu fugind si tipand. 

In Turcia exista onoarea familiei. Niciun barbat nu scapa de sarcina de a isi apara sora sau sotia sau fiica sau chiar si mama. Niciun barbat nu sta si se gandeste in acelasi timp ca dragostea nu este o dezonoare adusa femeii din familia lui.

Mi s-a propus sa lucrez ca operator turistic pentru multii romani care isi fac vacanta in Turcia. Nu revin in Turcia niciodata, imi spun de fiecare data.

Poza asta, cu via, o tin cu mine oriunde merg. Lipsesc personajele. Dar nu trebuie sa uit niciodata.

Anul trecut, in Ankara a avut loc o crima. Un barbat zambitor a fost ucis la iesirea dintr-o taverna. Poate trei sute si mai bine de barbati sunt ucisi in orasele turcesti in fiecare an. Poate o suta si mai bine, ma gandesc eu, sunt homosexuali omorati de propriile familii. Ahmet Yildiz a fost doar unul din ei. Parintii i-au spus, ‘nu mai fi homosexual’ asa cum parintii mi-au spus mie ’scoate-ti-l din inima pe barbatul cu care te iubesti’. Apoi tatal lui Ahmet sau fratii lui s-au ocupat de onoarea familiei.

Turcia are o legislatie europeana si laica. Crimele de onoare au fost demult puse intre ghilimele in lege si oricine isi apara onoarea familiei printr-o crima este tratat ca si orice criminal obisnuit. Nimeni din politie nu investigheaza totusi crimele de onoare.

In Romania mi-a luat un an sa stiu ca nu mai alerg prin via pe care o vedeti in poza. Pe Calea Victoriei mi-am tinut poseta lipita de corp si am alergat vazand cu coada ochiului ciorchinii abia copti si am plans la fiecare drum de acasa la serviciu si de la serviciu acasa. Si totusi a trecut. Sunt o supravietuitoare a unei crime de onoare. Sunt poate incompleta din cauza asta. Si totusi pe deplin multumita.

Prima data am vazut doi baieti impreuna pe Calea Victoriei luna trecuta. Nu am stiut ca exista homosexuali in Romania. Probabil nici trecatorul de rand nu stie, pentru ca nu sunt nicaieri. Dar baietii acestia doi aveau ceva special in priviri si nu am schitat niciun gest de recunoastere cand si-au atins usor umarul si s-au privit in ochi. Spectatorul Leila le cerea din ochi sa se sarute.

Nu vin dintr-o tara cu dreptate pentru toata lumea. Dar as vrea sa stiu ca sunt intr-una.