GAYPRIDE.RO

Cand scriu postul asta ma gandesc cu rusine ca ar trebui sa recunosc ca unii barbati mi se par mai gay decat altii si ca asta a fost intotdeauna un criteriu. Pentru o cafea, pentru biletelul cu numarul de telefon, pentru intrebarea ‘pe unde a umblat pana acum’, dar si pentru ‘omg, uite inca unul’. Da, ar trebui sa imi fie rusine ca in lumea asta cu repere putine ma ghidez si eu ca tot omul dupa ceea ce vad inainte de orice altceva.

Ma salveaza in schimb felul in care incerc sa tratez fiecare persoana pe care o cunosc cu un respect direct proportional cu ce-mi propune. Si cu distanta sau apropierea pe care mi le inspira, indiferent daca este vorba de un nou satelit intr-un cerc de prieteni, de o cunostinta aleatorie pe care nu ma gandeam ca e nevoie sa o mai fac, sau de noul prieten al prietenei mele, care, btw, va fi mereu privit cu suspiciune.

***

Prietenele mele au pareri impartite despre metrosexuali. La fel si eu. Parte din ele imi spun ca este ceva in aspectul uber-ingrijit care ii face pe metrosexuali dubiosi. Cealalta tabara spune ca exista si barbati pe care trebuie sa ii ajute cultura cand nu ii ajuta natura, ca nu mai rimeaza cu 2009 sa iti prezinti prietenul hirsut mamei sau sa nu mergi cu prietenul nicaieri pentru ca nu stie sa combine doua culori si trei propozitii. Mai mult, o prietena imi confirma: ‘prefer ca prietenul meu sa fie in contact cu sensibilitatea lui decat cu a mea. Cel putin asa imi pot asuma rolul de mama-iubita in liniste’.

Eu, din tabara mea, vin si spun ca prefer ca prietenii prietenelor mele sa fie din specia asta care a depasit definitia masculinitatii ca negru sub unghie, sudoarea fruntii si nu numai, si acte de eroism fotbalistic si sexual. Prefer sa pot discuta cu ei doua branduri si trei tendinte, chiar daca sunt sigur ca, provocati, inca mai stiu sa zbiere ca injunghiatii un gooooooool ancestral. Prefer sa le prezint prietenul meu ca fiind prietenul meu si sa nu dau capul laoparte in aceeasi secunda sa nu ma loveasca piatra. Prefer sa le multumesc facandu-le cu ochiul ca au mai rarit randurile heterosexismului si ca, desi nu o sa fie niciodata suficienti numeric, pot sa respir usurat din mai multe privinte.

Dar tot eu vin si ma intreb, cu aceeasi cenusa in cap de la inceputul postului asta, cum se presupune ca mai trebuie sa stiu?!? Nu vreau sa pendulez intre ‘n-as fi zis’ si ‘mi-am dat seama’ cand identific orientarea cuiva, pentru ca mi se pare lipsit de respect. Vreau in schimb sa stiu ca nu vorbim de un partizanism nou care ma accepta doar pentru ca e cool sa accepti. Daca toti baietii pe care ii cunosc au un vocabular al sentimentelor dezvoltat, se imbraca cu un gust peste medie si sunt cat se poate de open minded, se cheama ca nu mai am gaydar. Dar si ca am multi mai multi prieteni buni.

***

Nu aveam de gand sa vorbesc despre metrosexualul ratat (pentru ca exista site-uri dedicate) si nici despre metrosexualul gay refulat. Dar aveam de gand sa vorbesc despre mana aia de barbati, care desi nu-mi fac viata mai usoara, reusesc sa ma faca sa zambesc si sa cred ca mai exista speranta in tabara barbatilor heterosexuali. Pe care niste stereotipuri in care m-am complacut, asa cum s-au complacut si ei in stereotipuri despre mine, m-au impiedicat sa-i vad ca pe niste oameni ca si mine care, intamplator, se culca cu fete.