GAYPRIDE.RO

Mintea fiecaruia dintre noi pare a fi prevazuta cu niste sisteme de siguranta. Asa cum avem tendinta de a evita persoanele care ne sunt antipatice si locurile care ne creeaza disconfort, tot asa in mintea noastra anumite amintiri se estompeaza mai repede. Tocmai de aceea poate imi este greu sa scormonesc dupa o anumita poveste din trecut. Amintirile se evoca cumva la persoana a III-a. Ma vad cum traversez grabit strada si il aud in urma mea pe vanzatorul care striga din toate puterile “poponarii dracului” pentru ca am indraznit sa ii atingem marfa. Ii zaresc inca pe vecini dandu-si coate cand trec baietii aia doi de la sapte care stau impreuna de cativa ani deja. “Astia sunt d-aia draga, tu nu te uiti la ei. Unu’ are si cercel in ureche, iti spun eu ca am vazut.” Il aud pe fostul meu sef cum declara deasupra unui pahar de vodca ca jidanii si curistii trebuie linsati. “Da-i dracului, Doamne iarta-ma, aia nu sunt oameni!” Pe scurt, ma vad traind intr-o conjuratie a imbecililor ca cea a lui Toole, fara ca macar sa realizez acest lucru. Nu numai ca toleram ideile pe care cei din jurul meu le aveau despre cum trebuie eu sa traiesc, dar deja acceptam ca o anumita parte a personalitatii mele trebuie tinuta ascunsa in dulap. Consideram ca este oarecum corect ca cei din jur sa ma reduca la ceea ce reprezint eu in afara sexualitatii mele, desi in mintea mea stiam ca cea mai mare realizare cu care m-as putea mandri vreodata este si va fi relatia cu partenerul meu. “Daca ti se repeta de multe ori cat de prost esti, la un moment dat incepi sa crezi asta”, imi spunea un amic odata. La fel si eu, imi acceptasem statutul inferior si ma luptam cu o viata dubla; consideram ca sunt puternic si pot sa o fac si pe-asta.
Am realizat ca mintea mea era astfel incarcata de prejudecati in momentul in care am plecat din Romania. La inceput ma bucuram precum un copil ca pot sa imi tin iubitul de mana pe strada: suna caraghios acum, insa ii prindeam mana si mergeam cu mina nepasatoare, uitandu-ma pe furis la cei ce treceau pe langa noi. “Nimic! Nici macar nu se uita la noi!” exclamam si imi venea sa topai intr-un picior de bucurie. Cei cu care veneam in contact pentru prima oara ma intrebau daca am venit singur in Belgia. Si trebuie sa admit faptul ca la inceput ma mira ca discutia nu se oprea stanjenitor aici. Interlocutorii mei nu numai ca nu se faceau ca nu au auzit acel detaliu, ci erau curiosi sa afle in continuare amanunte despre relatia cu partenerul meu. Am inceput incet sa parasesc o stare mentala usor paranoizata de a te raporta la asteptarile si regulile celorlalti. Eliberat in sfarsit de acest duel, am reusit pentru prima oara sa observ lumea dintr-un punct de vedere determinat de propria constiinta. Percepeam realitatea dintr-o perspectiva personala, precum un personaj care a nimerit in sfarsit in filmul lui. Puteam sa fiu eu. Pentru prima data ma puteam juca cu acest eu, invatam lucruri noi despre el si evoluam.

Nu am sa va spun sa va duceti la gaypride; eu nu m-am dus. Daca aceasta nu este solutia voastra personala pentru o schimbare, nu o faceti. Eu am ales un refugiu rasturnat, departe de familie si de prieteni – si nu regret nicio secunda. Daca a fi tu insuti se numeste mandrie, atunci sa fiti mandri. Prezentati-va pe marele ecran cu capul sus si spuneti-va povestea. Fiti liberi sa va reinventati si sa va descoperiti, stabiliti-va propriile etaloane si poate veti trai mirajul pe care il cautati, care va joaca in retina cateva sutimi de secunda inainte sa adormiti seara in pat. Pana la proba contrarie, avem o singura sansa.