GAYPRIDE.RO

Inteleg lumea si oamenii din ea prin povesti mai bine decat prin marsuri si proteste. Poate e naiv, dar cred ca o poveste bine spusa are mai multe sanse de a schimba modul in care rela?ionezi cu lumea. Imi amintesc ca locuiam in Washington, D.C., intr-o zona numita Dupont Circle, de ani de zile unul dintre centrele comunitatii gay din oras. In Dupont nu era ceva neobisnuit sa vezi cupluri de acelasi sex facand cumparaturi, plimbandu-se, stand la o terasa. Uitasem de naturaletea locului cand a venit mama in vizita intr-o vara. Ne plimbam aiurea pe strazi si la un moment dat au trecut pe langa noi doi barbati, tinandu-se de mana. Amandoi aveau flip-flops in picioare si erau imbracati in pantaloni scurti de doc si camasi cu maneca lunga. Mama s-a intors catre mine si m-a intrebat: „astia sunt?” „Da”, i-am raspuns, desi ne gandeam la lucruri diferite. Sa va explic. Cand i-am vazut, m-am gandit instinctiv la colegul meu de munca, un tip cu ambitii de scriitor, care locuia cu iubitul lui muzician intr-un alt cartier din oras. Lui Tom ii placea sa glumeasca ca gay-ii din Dupont sunt „khaki gays”, corporatisti ?i robotei in slujbe guvernamentale, dependenti ca orice furnicute birocratice de pantalonii de stofa si de camasi. Cand i-am vazut pe cei doi, am ras. Da, astia sunt. Khaki gays intr-o plimbare de sambata. Mama insa vedea altceva – o prima manifestare publica a unei relatii dintre doi barbati. Pentru ea, „astia sunt?” insemna mai degraba: „astia sunt homosexualii?”

Mama a fost o femeie extraordinara. Si-a dedicat intreaga viata altor oameni si a tratat bolnavi de cancer in stadiul terminal. Imi amintesc cat de amarata venea acasa cand familia unui pacient refuza sa accepte ca tatal, mama, copilul lor era pe moarte. Era inadmisibil pentru ei, uneori o rusine. Unii ar fi dorit sa nici nu i se spuna pacientului ca avea cancer. Se temeau de ce ar fi spus ceilalti, de stigmatul pe care l-ar aduce in mijlocul lor. Mama intelegea ca e vorba despre om, nu despre cancer. Dar intelegea pentru ca era acolo, in mijlocul lor, aflandu-le grijile, fricile, visele. Boala devenea secundara omului.

Dar nu cunoscuse insa niciodata pe cineva de alta orientare sexuala – cel putin nu declarat – si n-a avut acces la acele povesti, spuse fie personal, fie de catre media, care sa-i permita sa empatizeze cu omul. Cam tot ce vazuse pe la televizor si prin ziare suna asa: „Acestia sunt homosexuali. Nu va temeti”.

Aceasta nu este nici pe departe o paralela intre cancer si orientarea sexuala. Va spun povestea ca sa va reamintesc ca stereotipurile si prejudecatile sunt mult mai puternice decat credem. Sunt putini cei care inteleg povestea unei minoritati – de orice fel – prin brosuri sau comunicate de presa. Dar o pot intelege printr-o poveste. (Da, stiu ca majoritatea jurnalistilor romani nu trec de declaratia de suprafata pe care i-au transmis-o si mamei, dar va garantez ca sunt multi cei care vor s-o faca si vor sa spuna o poveste completa si autentica ?i umana).

E o scena in Milk in care Harvey ii roaga pe colegii activisti sa-si declare identitatea gay familiilor, prietenilor, comunitatii. Ideea lui Harvey e ca, spunandu-ti povestea, vei realiza o conexiune. ii vei permite celuilalt sa empatizeze cu tine. Pentru ca de asta e nevoie, nu sa te simpatizeze, sau, mai rau, sa te vada ca pe-un „celalalt” pe care nu-l va in?elege vreodata (si nici nu va vrea).

Iar povestile care trebuie spuse nu se rezuma la „sunt gay.” Sa va dau doua exemple. Am ascultat recent povestea unui cuplu in care partenerii nu mai erau siguri de veridicitatea sentimentelor lor. Asa ca s-au hotarat sa-si monitorizeze relatia folosind cifre si redactand un raport anual – exact ca o corporatie – in care toate aspectele, de la comunicare la sex, erau evaluate stiintific. E o nesiguranta universala in aceasta poveste. E doar intamplator ca acest cuplu e gay. Sau l-am auzit odata pe Dan Savage, care scrie de obicei despre sex, povestind despre DJ, fiul lui, singurul din clasa lui cu doi tatici. Savage se temea de momentul in care DJ va cunoaste o clasa intreaga de copii care au un tata si o mama. Dar DJ a avut o cu totul alta problema – a observat ca multi dintre colegi aveau parin?i divor?a?i. S-a dus acasa sa-si intrebe cei doi tati de ce vor sa se casatoreasca daca asta ar putea duce la despartire. De ce sa ramana el, DJ, singur? Asta e o poveste despre familie si despre asteptarile pe care le avem de la casatorie. Intamplator, e vorba de o familie cu doi ta?i.

Nu spun ca o parada gay nu e importanta. Dar pentru majoritatea lumii nu spune mai mult decat: „acestia sunt homosexuali. Nu va temeti”. E mai degraba un moment directionat catre o birocratie decat catre un om. Nu ajunge sa vezi pe cineva ca sa intelegi ca sunteti facuti din aceeasi materie. Ganditi-va la politisti, politicieni, medici si ce mai vreti voi. Simplul fapt ca unul spune ca isi face treaba cum trebuie nu ajunge sa ne face sa-l acceptam. Prejudecatile noastre – ca mint, ca ne vor raul, ca sunt corupti – sunt prea puternice. Ca sa trecem de ele, trebuie sa intelegem. Iar eu cred ca povestile pot servi acestui scop.

Acum un an am primit un e-mail de la o prietena care era pe cale sa se marite. Isi daduse recent demisia dintr-o pozitie de recruiter, visa sa deschida o cafenea si mai avea doar un antebrat de umplut cu tatuaje. Imi povestea ca alergase 10 kilometri intr-una din zilele trecute – se pregatea pentru un maraton – si cand a ajuns acasa a hotarat sa-l sune pe tatal ei si sa-i spuna vestea, ocazie cu care acesta avea sa afle ca fiica lui se marita cu o femeie. A fost OK. Probabil n-a fost cel mai incantat om din lume cand a aflat ca fiica lui e gay, mi-a scris Kelly, dar e de ajuns. E bucuros ca fata lui se marita. Intamplator, e cu alta fata. Da, e o poveste despre coming out, dar cum spunea si Kelly, e si o poveste universala despre relatia cu un parinte si despre realitatea ca nu esti tot ce acesta visa sa fii sau sa devii.

Da, un mars e o unealta importanta in lupta cu o birocratie capabila chiar sa legisleze intoleranta. Dar nu cred ca ajunge daca scopul e sa o inlaturam. Pentru acest scop, e nevoie si de povesti.

Cristian Lupsa