GAYPRIDE.RO

Erai parte din mine, dar nu stiam care si ma framantam fara sa-ti gasesc locul. Spuneai ca ti-e rusine de cei care se uita la tine cu mila, dezgust si ironie, animale sanatoase ranjind la un exemplar bolnav. Asta daca ai fi putut sa articulezi, dar sperai probabil sa te-nteleg eu inainte, din ochi si din gesturi, din acte ratate, inainte sa-ti fi gasit chiar tu cuvintele. Tu, felia subtire de lamaie din ceai, contorsionata, plutind, si desirandu-se.

Am plans ca nu m-ai dus niciodata la tine acasa, dar tu nu aveai o casa – acasa si nici macar tie nu-ti apartineai in intregime. Te pierdeai in mine, umbrela materna, felina, paratraznet. Cand a aparut el, ai inceput sa respiri, sa deschizi si sa misti gura altfel, mi-ai spus, tarziu. El ne-a dezbinat, el ne-a unit, el ne-a adus sa ne cunoastem.

Undeva intre 6 ?i 10 ianuarie 2005, ai stiut ca nu ma vei iubi niciodata mai mult de atat, si desi ti-l proptisei adanc in gura, calusul a cedat. In tacere, insa, si in singuratatea peretilor tai ermetici, inca.

Nu ti-am raspuns in noaptea aceea, poate nici nu as fi inteles ce-mi spui si a fost mai bine asa, desi nu am mai fost prima dinauntru. Mai tarziu, mi-au transpirat mainile in ale tale in fotoliul in care, cu fata lipita de a mea si respiratia aburinda, mi-ai spus totul. Eram beata. Te-ai deschis ca o cascada in mine si am stiut ca de atunci inainte vei fi in capul meu – voce, maduva, creier – te-am iubit dintr-odata mai mult decat stiam sa iubesc. Bilingv, tridimensional, tacit, tandru, adanc.

Cat l-ai iubit pe el, l-am iubit cu tine; nu te puteam lasa singur. Era frumos si vraiste. V-ati despartit pe drumul dintre Lido si Universitate, scurt. Pe el l-a durut in final mai mult, tu nu ai ajuns nici epava, nici monstru, iar eu am ramas cu tine.

A doua oara ai iubit greu, dar cum sa nu-l iubesti pe cel care se simte vinovat si daca viseaza pe altcineva, pe cel care te dezbraca de haine, te spala si te-adoarme? Cum sa nu-l iubesti pe cel care ramane, pe cel pe care nu-l obosesti asa cum esti, si te cauta, te urmeaza, te tine. In brate, in viata. Cel pe care il doare, dar te accepta. Cel care te asteapta, pana cand uiti sa-l testezi, sa-l impungi, sa-l atati. Pana cand admiti ca oricat iti iubesti momentele de singuratate, nu suporti sa te stii singur. Cum sa nu te linistesti, cand conteaza doar ce ramane.

Am fost geloasa pe el. Pentru ca era mereu acolo, pentru ca ma privea de parca ma judeca sau de parca ma vedea fara perdelele mele de voal. Frustrata ca nu-l puteam seduce si stii ca nu am habar sa-mi apropii oameni altfel. Dar, la un moment dat, mi-a deschis usa. Larg. Intredeschisese el crampeie, dar nu indraznisem sa trec pragul, ma simteam straina. A trebuit sa pleci tu si sa ne lasi singuri ca sa ne gasim unul pe altul in spa?iul gol lasat de tine. A trebuit sa pleci tu ca sa gasesc in el coloana ta vertebrala. Nu trebuia sa-mi fortezi mana, nu trebuia sa-ncerci sa ne aduci laolalta cat timp ne disputam inca bucati din tine, tronsoane, sarutari, mizilicuri. Cand ai plecat, am stiut sa ne gasim in tacere, asteptand sa te-ntorci.

Mi-e bine cu el si cand nu-l vad cateva zile, ma podideste dorul, desi nu stiu inca sa-i zic asta. Nu te inlocuieste in nici un loc, te completeaza insa in spatii; nu este o supapa a ta nicaieri si cu atat mai putin pentru mine.

Mi-aduc aminte cand mergeam pe Magheru si vorbeam despre noi, acum ani de zile, si am spus ca prietenia s-a nascut o data ce ne-am cunoscut noi. Si ti-am spus de multe ori de atunci ca nimeni nu ma intelege à mi-mot, ca tine.Tu esti tot in noaptea din capul meu, adapost. Si eu sunt tot cea care ramane.