GAYPRIDE.RO

…mi-am zis in timp ce marsaluiam tacuta, alaturi de o mana de oameni relativ tristi ?i ingandurati, sufocata de fumul gros de la masinile Jandarmeriei, sarind peste baltile proaspat facute de ploaia torentiala de mai devreme si privind mirata la dezlantuirea de ura de pe margine. Macar aia pareau vii cumva, desi era una dintre cele mai triste ipostaze ale umanitatii din tot ce mi-a fost dat sa vad. Cea mai apropiata comparatie care mi-a venit in minte a fost norodul adunat sa aplaude minerii in piata in iunie ‘90. Aveam 13 ani si m-am dus sa ma uit. Aceia?i ochi goi ma priveau acum.

Luna: tot iunie. Anul: 2007. Gay Pride Parade organizata de ACCEPT. Sau ii spusesera marsul diversitatii? Nu mai stiu. M-am dus la toate paradele, incepand cu 2005. Atunci au fost cei mai mul?i oameni si cea mai mare veselie. Putini furiosi dezlantuiti pe margine (prin comparatie cu ce-a urmat). Lumea relaxata, in genere. Desi, paradoxal, a fost singurul an in care am pa?it ceva – s-a aruncat cu un ou in mine de la un balcon cand ma intorceam, dupa mars, spre Unirii, insotita de doi prieteni. De-abia m-a atins si mai curand m-a amuzat.

La paradele din 2006 ?i 2007 nu m-am mai amuzat. In 2006 mi-a fost frica. Am fost convinsa ca o sa ma bata cineva la final. Am plecat cu taxiul de la Izvor. In 2007 nu mi-a mai fost nimic. Doar lehamite, si aia chinuita. Erau atat de putini oameni. Trist de putini gay. Atat de multi jandarmi. Atat de multi dementi pe margine. Ti-am zis, ochii lor erau ochii din iunie ‘90. Dar macar era animatie. Fugeau, se bagau pe dupa blocuri, mai aruncau o rosie, mai urlau un pic, iar fuga, pac jandarmii calare, huo, huo, inca un gang si trei lacrimogene, laser, frate.

Am zis ca in 2008 o sa ma duc sa ma amestec printre ei. O sa fug si eu, o sa urlu ?i eu. Poate intru in vorba cu ei. Poate reu?esc sa in?eleg (mi se pare imposibil, dar as putea sa incerc, nu?). Am fost plecata din ora? cu treburi ce nu suportau amanare. Am inteles ca a fost aceeasi tristete. O mana de gay asumati, cei 10 travestiti de serviciu pe care ii filmeaza toate televiziunile, ONGi?tii de rigoare si cativa ataci?i / curio?i. That ain’t neither gay, nor parade. Mai bine ca n-am fost.

Cat despre 2009, vin ?i spun: bai, ajunge cu atata triste?e. S-o lasam pentru marsul normalitatii sau cum l-or mai boteza, zic. Aduceti camioane, aduceti boxe, aduceti fete. Fete dragute care sa danseze. Baieti la bustul gol cu fluiere. DJ. Baloane. Confeti. Forget direct activism, mesajul se va transmite subliminal. Si subliniati asemanarile. Suntem ca voi. Avem aceleasi griji si probleme. Vrem sa fim prieteni, nu sa ne acceptati. Eu m-as duce cu flori la aia de pe margine. O sa dea unul, o sa dea doi, o sa-i ia jandarmii, gata. Daca se duc 100 de oameni, n-or sa dea in toti. Voi nu v-ati saturat sa traiti in frica? Le zic asta oamenilor care ma intreaba cum de nu mi-e frica sa merg cu bicicleta in Bucuresti. La inceput mi-a fost, dar mi-am infruntat-o. Si, daca ma lovea vreunul cu ma?ina, macar stiam ca am incercat. Asa si cu asta. Poate n-o sa mearga. La cat de dusa e tara asta, e foarte probabil, chiar. Dar n-ai vrea sa stii ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta inainte sa renunti?